Patologia anevrismală a aortei este una dificilă și puțin abordată la noi în țară, iar pt unele localizări ale anevrismelor chiar deloc. De asemenea, frecvența acestei patologii este una mare și subdiagnosticată. Cercetări serioase indică faptul că, în ce privește doar anevrismele aortice toracoabdominale apar 10 cazuri noi pt fiecare 100 000 de locuitori /an. Pentru țara noastră aceasta presupune că apar apoximativ 2000 de bolnavi/an. Fără a avea informații foarte exacte estimez că se operează în țară noastră sub 25 pacienți/an din care cam tot atâția sunt operați de echipa mea,în Spitalul Monza.

Dr. Călin Popa, medic primar chirurgie cardiovasculară:

“Mă preocupă această patologie,am încercat și cred că am reușit să polarizez interesul pt anevrisme la nivelul echipei mele de la Spitalul Monza. Anestezist, neurolog, cardiolog, tehnician de circulație extracorporeală, chirurg vascular, încercăm să lucrăm cât mai bine împreună, încercăm să suplinim adresabilitatea (mult sub ce ne dorim), accesând experiență unuia din cele mai bune servicii chirurgicale din lume,unde mergem(toată echipa) în fiecare an:

Hermann Memorial din cadrul Texas Heart din Huston,condusă de Pr Saffi și Pr Estrera.

Mai mult,mă bucură posibilitatea oferită de acești excepționali chirugi de a ne sfătui în legătură cu fiecare caz în parte. Astfel am reușit să adunăm o bună experiență în legătură cu anevrismele aortice. Avem bolnavii operați care vin periodic la controale post-operatorii, care ne susțin moralul pentut a putea continua, relatandu-ne la repetatele ȋntalniri post operatorii despre experiență lor în legătură cu operația și ajutându-ne să ne îmbunătățim cunoștinţele, ca doctori și ca oameni. Un medic nu poate uita cum pacienții pe care pe care i-a pierdut sau care au suferit o complicație sunt cei care cei care “te ţin cu picioarele pe pământ”, amintind mereau că trebuie să continuăm, concentrați și informați! Ceea ce avem drept crez este că nu operăm doar un anevrism de aorta, operăm oameni,cu copii, cu soții, că deși nu le putem oferi garanții în legătură cu rezultatele, le putem oferi garanția că nu există un efort sau o resursă pe care să nu o folosim pentru a maximiza șansele!”

 

Despre patologia aortei:

Această stare patologică (boală) pe cât de simplu este definită pe atât de complexă este în fapt. Anevrismul aortei înseamnă, în cea mai simplă accepțiune, o dilatare anormală a acesteia. Pentru a o înțelege cât mai bine, această boală ar trebui clasificată, iar clasificarea în sine este complexă:

1.În funcție de etiologie: anevrism aterosclerotic, anevrism determinat de boli genetice (sindrom Marfan, Ehlers-Danlos,etc), anevrism inflamator/infecțios;

2.În funcție de evoluție: acut (disecția de aorta) și cronic;

3.În funcție de morfologie (aspect):fuziform, secular;

4.În funcție de integritatea peretelui aortic: anevrism adevărat, pseudoanevrism(când este rupt peretele aortic);

5.Poate cea mai folositoare sub aspect clinic,chirurgical,este aceea care clasifică anevrismul aortic după segmentul aortic afectat:

-anevrism al rădăcinii aortice, important, este însoțit de o patologie a valvei aortice;

-anevrism al aortei ascendente;

-anevrism al crosei aortice;

-anevrism toracoabdominal;

-anevrisme subrenale;

-anevrisme panaortice.

 

La rândul lor,aceste categorii au subclasificari:ex:anev toracoabdominale,5 categorii:

Aceste clasificări nu au rolul de a complica lucrurile, ci din contră, în momentul în care un bolnav suferind de un anume tip de anevrism el va fi încadrat într-un algoritm care va permite identificarea soluției optime de tratament.

Este deci necesar în primul rând,un diagnostic corect. Acest diagnostic are două deziderate importante:

  • identificarea anevrismului și clasificarea acestuia
  • diagnosticul bolilor associate

 

Diagnosticul se stabilește prin angio-computer tomografie(angio-CT). Este metodă de elecție, însă această va trebui făcută astfel încât să ne furnizeze maxim de informații (va trebui să vizualizeze aorta în întregime-aorta totală- și să fie făcută cu “pas” mic, astfel ȋncât să poată fi făcută o reconstrucție 3D).

În ce privește diagnosticul bolilor asociate,este nevoie de: coronarografie,eco-cardiografie cardiacă, ultrasonigrafie carotidiana, probe funcționale respiratorii și un sceening de laborator care să ne ofere cât mai multe informații despre fucționarea ficatului, rinichiului,etc

 

Odată stabilit diagnosticul complet se poate aprecia care este metodă optimă de tratament și care este riscul estimat al acestuia

În principiu,anevrismele aortice beneficiază de două tipuri de tratament

  • cel endovascular (cu proteză montată prin interiorul vasului, fără operație)
  • cel chirurgical,de înlocuire a segmentului aortic anevrismal

 

Trebuie precizat că patologia anevrismală a aortei este una complexă, grevată de posibile complicații importante și de o mortalitate mai mare decât a altor boli cardiovaculare.

Principalele complicații ale tratamentului anevrismului sunt legate de faptul că la nivelul (sau nivelele) segmentului(lor) aortice de înlocuit există artere emergente care hrănesc organe importante și cărora pe durata operației le este întreruptă alimentarea cu sânge, astfel, aceste organe pot suferi leziuni tranzitorii sau permanente. Reducerea acestor complicații este o preocupare constantă a cercetărilor în acest domeniu.

 

Evoluția naturală a bolii anevrismale este însă deosebit de gravă,principalul risc fiind reprezentat de ruptură. Această ruptură poate interveni oricând atunci când diametrul anevrismului depășește 2.5ori diametrul normal al aortei.

   

Patologia valvei aortice

Valva aortică este poziționată la locul pe unde sângele iese din inima. Atunci când ventriculul stâng se contractă, această valvă se deschide permițând expulzia sângelui (în sistolă), pentru ca atunci când ventriculul stâng se relaxează-în perioada de umplere sau diastolă-aceasta să se închidă, împiedicând astfel revenirea sângelui expulzat înapoi în ventriculul stâng.

Anatomic, valva aortică este formată dintr-un inel fibros (inelul aortic) de care este atașată valva propriu-zis (formată din 3 cuspe în formă unor cuiburi de rândunică, ce vin în contact unele cu altele în interiorul inelului aortic).

Există o largă paletă de boli ale acestei valve reunite sub numele de valvulopatii aortice, care în principiu, au ca efect fie un defect de închidere a valvei numit insuficienţă aortică, fie un defect de deschidere, numit stenoză aortică.

-Insuficienţa aortică permite sângelui expulzat  de ventriculul stâng să se reîntoarcă în inimă ceea ce are ca efect o dilatare treptată  a ventriculului stâng care astfel, în timp, va pierde din forța de contracție și în final, din această cauză, corecția leziunii de insuficientă aortică nu va mai putea fi făcută, un astfel de bolnav aflându-se astfel în afara resurselor terapeutice de rutină, transplantul de cord rămânând singura alternative.

În primele stadii ale acestei boli simptomele sunt foarte sărace sau lipsesc, ceea ce face ca diagnosticul să se facă întâmplător. Radigrafia toracelui va arăta o mărire a siluetei cardiace ceea ce va duce la efectuarea unei ecografii transtoracice, care este metoda de elecție în diagnosticul insuficienței aortice.

Tratamentul este chirurgical, în funcție de aspectul rădăcinii aortice, a inelului aortic, de structura anatomică a valvei și de dimensiunile porțiunii ascendente ale aortei, operația poate să însemne o înlocuire a valvei bolnave cu o proteză valvulară (biologică sau metalică) sau folosirea de tehnici mai pretențioase de plastii valvulare, remodelări ale inelului aortic și înlocuiri ale primelor segmente ale aortei, în cazul în care acestea sunt modificate patologic(operația Tiron David, operatia Yacoub,op Bentall,operatia Cabrol sau operația Ross). Riscul operator variază de la mic la foarte mare, în funcție de gravitatea efectelor defectului valvular asupra performanței cardiace și de boli asociate atât la nivelul inimii (afectări coronariene de ex.) cât și în alte părți ale corpului.

 

Stenoza aortică se poate defini că fiind un baraj în calea sângelui care este expulzat din ventriculul stâng în timpul sistolei. Acest baraj tinde să reducă volumul de sânge expulzat de ventricul. Din această cauză, ventriculul stâng este suprasolicitat și se va hipertrofia. Această hipertrofie înseamnă de fapt îngroșarea pereților ventriculari (la fel cum devin mai proeminenți mușchii culturistilor). Creșterea în grosime a peretilor ventriculari este un mecanism prin care organismul încearcă să “învingă” barajul reprezentat de stenoza valvei aortice. La un moment dat însă, acest mecanism se întoarce împotriva inimii prin faptul că îngroșarea se face înspre interiorul (cavitatea) ventriculului stâng ceea ce va duce la scăderea și mai mult a cantității de sânge expulzat de fiecare sistolă. Dacă apare o nevoie crescută de O2 (de ex în timpul unui efort fizic) această nevoie nu poate fi satisfăcută din cauza barajului valvular. Apar:oboseală, diminuarea progresivă a capacității de efort și chiar sincope (leșinuri) care ar putea să se sfârșească cu moarte subită. La fel ca ȋn insuficienţa aortică, stenoza aortică este compensată un timp de organism, însă, atunci când apar sincopele sau angină pectoral (dureri în piept) tratamentul acestei afectuni devine un deziderat urgent.

Diagnosticul se suspicionează pe baza scăderii toleranței la efort, angorului pectoral și sincopelor. Echografia cardiacă stabilește cu mare fidelitate diagnosticul și aduce date importante pentru stabilirea riscului operator. La adulți, diagnosticul este completat de coronarografie (care face și diagnosticul diferențial cu cardiopatia ischemică, în cazul în care angina pectorală există ca simptom).

Tratamentul este chirurgical-de înlocuire valvulară cu proteze biologice sau mecanice-sau endovascular:de protezare percutană (fără operație,așa numită TAVI)

Înlocuirea chirurgicală a valvei aortice se poate face prin abord clasic (sternotomie) sau prin abord minim invaziv (mini-sternotomie sau mini-toracotomie dr )

Stenoza aortică poate fi și congenitală, în aceste cazuri cuspele valvei sunt unite, expulzia sângelui făcându-se printr-un orificiu central. Poate fi atât de strânsă încât produce insuficienţă cardiacă într-un timp relativ scurt după naștere. De aceea, defectul trebuie corectat, însă o protezare la această vârstă nu este posibilă pentru că dezvoltarea copilului va face că valva “să rămână mică.”

 

Dr. Călin Popa, medic primar chirurgie cardiovasculară:

Un caz deosebit. Am întâlnit un astfel de caz la un tânăr de 19 ani care a fost diagnosticat în copilărie cu stenoză aortică congenitală. În copilărie a fost tratat endovascular în două rânduri, s-a făcut divulsionarea valvei stenozate cu ajutorul unei sonde cu balonaș), după care în jurul vârstei de 14 ani a fost protezat aortic cu o proteză metalică de mici dimensiuni (conforme la vremea respectivă cu dimensiunile inelului aortic). Tânărul a fost adus cu salvarea prezentând o stare gravă de insuficienţă cardiacă, echografia indicând faptul că există o nepotrivire de proteză, cu alte cuvinte proteza pe care o avea îi rămăsese mică. Trebuie spus că talia bolnavului era de 190cm. Odată diagnosticul stabilit, starea bolnavului fiind gravă, s-a intervenit de urgență iar operația efectuată a presupus înlocuirea protezei de dimensiuni mici cu una semnificativ mai mare. Acest fapt a impus o operație mult mai complicată decât o “simplă”protezare aortică și anume o lărgire a inelului aortic printr-un procedeu mai complicat numit Konno-Rastan. Acest procedeu a permis înlocuirea unei proteze de 17mm cu una de 23mm. Postoperator evoluția a fost foarte bună bolnavul părăsind spitalul după 7 zile în condiție foarte bună